Us, Books & Rock'n'Roll 2

Am pus foobar sa mearga aleator. Toate piesele in playlist, mai putin opera si niste jazz progresiv enervant. Vreo 20000 de titluri, nu aveam chef de ceva anume. Mai intai a fost Pink Folyd – Goodbye Blue Sky. Pe urma Mother – aceeasi formatie (am facut alt-tab si am aruncat o privire sa vad daca nu cumva, din greseala, mi-am pus in playlist doar The Wall - nu era asa). Urmatoarea piesa Dire Straits – Brothers In Arms. Pe urma Metallica – One… No bun, e drept ca faceam altceva in timp ce mergea muzica, nu eram eu foarte atent, dar aici m-am oprit din nou din lucru. Care-s sansele sa pice fix piesele astea, alese aleator, dintr-o colectie de 20k? Sa aiba foobar ceva plug-in care alege piesele in functie de tematica? M-oi fi jucat eu cu vreo componenta 3rd party… habar nu am, in fine, nu-i asa important, i-oi da eu de cap. DAR...

Mi-am adus aminte de Us, Books & Rock’n’Roll, fiindca fiecare dintre piesele astea, si mai ales toate la un loc, ma fac sa ma gandesc cu precadere la doua carti – Catch 22 si Slaughterhouse-Five. Stiu, carti care trateaza tema razboiului sunt o groaza, scrise in chei diferite si de calibre diverse. Dar asupra mea, probabil si datorita varstei la care le-am citit, astea doua au facut impresie cu precadere.

Joseph Heller scrie Catch 22. Eu stiu ca One de la Metalica e inspirata de alta carte, dar de cate ori aud melodia nu ma pot gandi decat la „Soldatul in Alb”. Asa, ca sa va faceti o idee, „Soldatul in alb” nu are nume, e invelit complet in bandaje si sta nemiscat intr-un pat de spital, in acelasi salon cu doi dintre eroii cartii (Yossarian si Dunbar). Soldatul are o perfuzie care intra sub bandaje si care il alimenteaza cu un lichid. Un alt tub iese de sub bandaje si evacueaza un lichid foarte similar cu cel din perfuzie. Ni se spune ca atunci cand perfuzia se goleste si vasul de evacuare se umple, cele doua sunt schimbate intre ele. Dumbar e ingrozit de ideea ca de fapt, sub bandaje, nu se afla nimeni.

Cartea are o structura non-lineara, ne-cronologica, povestea se dezvaluie ca un puzzle pe masura ce inaintezi in carte (poate ca asta-i unul dintre lucrurile care ma atrage la ambele carti?). Heller e sarcastic, personajele pe care le construieste (si construieste o menajerie intreaga de personaje memorabile - e unul dintre lucrurile cu care ramai din carte, cam ca si in cazul lui Hasek) – ziceam - personajele pe care le construieste sunt de multe ori caricaturi, schite ironice, ca si cum armata si razboiul, rangul si contextul reduc oamenii la cateva trasaturi care se exacerbeaza si cresc ca tumorile, acoperind persoana pana cand nu mai raman decat cateva ticuri, idiosincrazii, pofte, impulsuri egoiste si vicii hipertrofiate care se hranesc din puterea gradului si neputinta, frica sau complicitatea celor din jur. Dezumanizati de armata (de armata, nu numai de razboi!), oamenii se misca si interactioneaza in tipare hilare, ajung condusi de „logica” militara in situatii absurde si compun toti impreuna, pana la urma, un tablou tragic.

De cate ori aud - 
„Did-did-did-did-you see the frightened ones?
Did-did-did-did-you hear the falling bombs?
The flames are all long gone, but the pain lingers on.
Goodbye, blue sky[…]”
- ma gandesc la Dresda din Abatorul Numarul Cinci.

Kurt Vonnegut scrie intr-un stil foarte aparte. Multe sunt pasajele din carte care pot face obiectul unei „colectii de citate”; imaginile, situatiile pe care le foloseste sunt surprinzatoare iar felul in care se foloseste de structurarea ne-cronologica, aparent aleatoare a episoadelor e neobisnuit. Prin tranzitiile de la o scena la alta, de la un plan temporal la altul, se construieste un soi de mozaic, sau fresca infioratoare care aduna tot mai multa intensitate emotionala cu fiecare salt, pe masura ce „povestea” capata tot mai mult contur. Modul in care Vonnegut asambleaza cartea transmite excelent felul fracturat, dezarticulat, aleatoriu, asupra caruia nu are nici un control, in care personajul principal isi traieste viata. Modul schizoid de a trai evenimentele, permanenta confuzie spatio-temporala, m-au facut sa ma intreb daca Billy (pesonajul principal) nu-i cumva nebun (PTSD…?) – argumente sunt destule dar pana la urma nu stiu daca chiar conteaza. 
Zice-se ca e cartea asta, printre altele, si un SF. O fi, dar nu-i un SF asa cum (poate) ati citit pana acum. Mi se pare ca prin introducerea farfuriilor zburatoare si a extraterestrilor in carte, Vonnegut se elibereaza de o serie de norme pe care altfel orice carte „serioasa”, non-sf, ar trebui sa le respecte. Tralfamadorienii sunt niste extraterestrii care vad trecutul, prezentul si viitorul toate in acelasi timp. Ei stiu astfel tot ce s-a intamplat, se intampla sau se va intampla, au o imagine statica si completa cu bonusul ca se pot concentra doar pe episoadele placute. Cand explica structura unui roman extraterestru, ei zic urmatoarele:
„There isn't any particular relationship between the messages, except that the author has chosen them carefully, so that, when seen all at once, they produce an image of life that is beautiful and surprising and deep. There is no beginning, no middle, no end, no suspense, no moral, no causes, no effects. What we love in our books are the depths of many marvelous moments seen all at one time.”
Adica -
„Nu exista vreo relatie anume intre mesaje, in afara de faptul ca autorul le-a ales cu grija astfel incat, atunci cand sunt vazute toate deodata, produc o imagine a vietii care-i frumoasa si surprinzatoare si adanca. Nu exista nici un inceput, nici un sfarsit, nici un suspans, nici o morala, nici un fel de cauze si nici un fel de efecte. Ce iubim in cartile noastre sunt adancimile multelor momente miraculoase vazute toate in acelasi timp.”
Descrie destul de bine ce incearca Vonnegut sa faca. Dar reuseste? Are abilitatea trafamaldoriana de a alege momentele? Sau sunt alese deja pentru el si ca urmare rateaza adancimea si frumusetea fiindca nu poate alege momente miraculoase? Cititi, vedeti…